Legenda Iacobenilor, de Gheorghe Vicol

Țara Dornelor e plină de legende și de mituri care mai de care mai frumoase și mai interesante. Iar unul dintre cei mai cunoscuți poeți și prozatori din zona noastră este domnul Gheorghe Vicol, din Vatra Dornei, care ne-a trimis pe pagina de Facebook câteva dintre legendele pe care le-a scris el și care ar fi păcat să rămână acolo, nevăzute de aproape nimeni.

Dacă ai un minut la dispoziție te invit să citești în cele ce urmează legenda Iacobenilor:

 Când lumina-n dimineaţă
Se ascunde-n văl de ceaţă,
Şi când dincolo de luncă
Soarele săgeţi aruncă,
Lângă râul lat şi rece
Se adună să îl sece
Însetate de căldură
Oile cu blana sură.

Iacoban încet le mână
Mângâindu-le pe lână,
Apoi ochii şi-i aruncă
Sus, pe muntele de stâncă,
Unde brazi ca nişte miri
Se înalţă-n cer, subţiri,
Iar mestecenii bătrâni
Sprijină norii în mâini.

Iacoban se minunează
Când trec urşii în amiază
Păşind rar, călcând greoi,
Culegând frăguţii moi.
Sus, pe coasta însorită,
Stă cicoarea înflorită,
Iar departe de mioare
Paşte-un şir de căprioare
Şi un cerb cu coarne grele,
Şi, din vale, rândunele
Fulgerând se-ntrec în zbor
Către vârful munţilor;

Bistriţa cea Aurie
Ducând spuma argintie
În genuni învolburate,
Cu maluri înmiresmate,
Lăsând să sclipească-n soare
Aurul în grăuncioare.
„Doamne, ce frumos tăpşan!”
Spune-n şoaptă Iacoban,
Aflat pentru prima oară
În ăst colţ uitat de ţară.
Baciul, sprijinit în bâtă,
Cu privirea coborâtă,
Se gândeşte şi oftează
Şi în taină lăcrimează:
,,Oriunde, Doamne, mă duc,
Sunt tot singur ca un cuc!
Dă-mi, Doamne, o soţioară,
Oacheşă şi sprinteioară!
Şi-n locu-unde-o-ntâlnesc,
Doamne, îţi făgăduiesc,
Voi clădi din temelie
Mândru sat, pentru vecie,
Iar în mijloc îi voi pune
Un altar de-nchinăciune!”

Atât spuse Iacoban,
Apoi, zi de zi, un an
Se rugă stăruitor
Domnului, spre ajutor.
Iată că-ntr-o zi, spre seară,
O fecioară-ncet coboară
Muntele, cu-o bocceluţă,
Un viţel şi o văcuţă.
Iacoban, cum o zăreşte,
Către ea se şi grăbeşte.
Ca să vezi, o rugăciune
Îţi aduce o minune!

Vorbe dulci au tot schimbat
Şi-ntr-o lună s-au luat.
Şi-au avut băieţi şi fete,
Şi nepoţi, vreo două cete;
Strănepoţi, cine mai ştie,
Să fi fost aproape-o mie!…
Iar aicea, între munţi,
Cumătrii au fost, şi nunţi,
Şi au tot crescut întruna
Casele, una şi una!
Şi aşa, tânărul sat,
An de an s-a înălţat
Şi în bine s-a schimbat,
Mai frumos şi mai curat.

Iacobeni a fost să fie
Numele său pe vecie,
De păstor să amintească,
Lumea toată să-l cinstească!

Sunt sigură că ți-a plăcut și ție la fel de mult pe cât ne-a plăcut nouă. Distribuie mai departe!

fotografie via mapio.net