Îi mulțumim domnului învățător Gheorghe Vicol din orașul Vatra Dornei pentru textele pe care ni le-a trimis pe pagina de Facebook. Pentru că vrem ca un număr cât mai mare de cititori să se poată bucura de ele, le reluăm și aici, pe site. Mai jos vă puteți bucura de o legendă minunată despre Ciocănești, comuna-muzeu din Țara Dornelor de care cu siguranță ați auzit.
Între munţii-n verde haină
Avea Ştefan loc de taină,
Loc ascuns în sihăstrie,
Tăinuit cu străşnicie,
Chiar pe mal scăldat de ape,
Unde vin să se adape
Bourii cei fioroşi
La cântatul de cocoşi.
Aici şapte meşteri, şapte,
Se trudeau din zori în noapte,
Băteau fierul înroşit
Şi-l scoteau meşteşugit;
Ciocăneau pe nicovale
Şi-l făceau cămăşi de zale;
Ciocăneau în dimineţi,
Făceau coifuri şi săgeţi;
Ciocăneau plini de putere,
Făceau spade şi hangere,
Buzdugane mari şi grele,
Suliţe lungi, subţirele
Şi-alte arme noi, lucioase,
În luptă trebuincioase.
Cum Moldova pace n-are
Niciodată la hotare,
Ştefan-Vodă arme-şi face
Şi-n război, şi-n timp de pace,
Făr’ ca nimenea să ştie,
Sus, pe Bistriţa-Aurie,
Bistriţa care, odată,
A fost o frumoasă fată,
Mare şi neştiutoare
Care l-a-ndrăgit pe Soare,
Iară luna-n dimineaţă
A făcut-o drob de gheaţă
Şi-apoi razele de soare
Într-o apă curgătoare.
„Iaca-aici, le-a dat poruncă,
O poiană sau o luncă
Să cătaţi cu îndârjire,
Loc ferit de vreo privire,
Să faceţi cum ştiţi mai bine
Arme numai pentru mine!”
Apoi Domnul le-a zâmbit:
„Şi de oi fi mulţumit,
Vă asigur, veţi avea
Fiecare ce va vrea!”
Sus, pe Bistriţa-n poiană,
Şapte meşteri mâncau slană,
Carne de mistreţi şi ciute
Şi munceau pe întrecute;
Din ciocan şi nicovale
Armele Măriei-Sale
Se lăsau meşteşugite
Şi frumos împodobite.
Iar Măria-Sa, Ştefan,
Cam de două ori pe an,
Pe ascuns, cu grijă mare,
Trimitea câteva care
Să le-aducă în Cetate
Pe cărări întunecate,
Păzite cu străşnicie
De arcaşi de la domnie.
Mulţumit cum nu se poate
Le privea Ştefan pe toate
Şi le dăruia în loc
Vin roşu în poloboc,
Saci cu grâu, şi cai, şi vite,
Pungi cu aur burduşite.
În munţi, meşterii cu treaba,
Nu stăteau deloc degeaba;
Doar în zori, de sărbători,
Se-aruncau în şa, călări,
Treceau munţii-n alte sate,
Petrecând pe săturate.
Şi-uite-aşa s-a întâmplat
Că pe rând s-au însurat
Şi-au făcut câte-un bordei
Căptuşit cu brad şi tei;
Şi, încet, pe negândite,
Aste locuri ocolite
De picior de om, vezi bine,
Chiar din satele vecine,
Născură cu-adevărat
Sub pădurea deasă-un sat.
Timpul, drămuit de soare,
Şi de păsări călătoare,
A trecut pe-a lui aripă
Adunând clipă cu clipă.
Şi cum toate-n astă lume
Tre’ să poarte şi un nume,
S-au gândit ce s-au gândit
Şi bine au socotit,
De la foc şi nicovale
Şi fumul întins pe vale,
De la ei, meşteri vestiţi,
Cu pământul înfrăţiţi,
Şi voinici, şi laţi în spate,
Cu pletele-n vânt lăsate,
Cu şorţuri scurte de piele
Şi-n picioare opincele,
Şapte meşteri ciocănari
În cămăşi şi în iţari
Ce topeau fieru-n cuptoare
Cât era ziua de mare,
Cu gândul la Dumnezeu
Şi la bine, şi la greu,
De la meseria lor
Sat al ciocănarilor,
Sat mândru, ca din poveşti,
Pe vecie: CIOCĂNEŞTI!
Chiar aşa l-au botezat
Şi la cer s-au închinat
Şi au spus că-i potrivit
Numele ce l-au găsit.
Iar în vremea ce-a trecut
Satu-n voie a crescut
Pe Bistriţa-n sus şi-n jos,
Cu credinţă în Hristos.
V-a plăcut? Distribuiți mai departe!
