Piatra lui Toader, legenda Toancelor de pe Bistrița Aurie

Piatra lui Toader, legenda Toancelor de pe Bistrița Aurie

Bâtrânul își făcu mâna streașină la ochi și privi spre soare.

E amiază, Toadere, spuse.

Toader se sprijini în coasă, apoi duse și el o mână la ochi.

Da, tată.

Se aplecă și cu o mână de iarbă șterse fierul coaselor.

Fiule, adu caii! Mâine-i duminică și parcă spunea-i că mergi cu Ana la horă-n sat, spuse bătrânul.

– Da, tată.

– Atunci hai să mergem. Trebuie să te speli, să te gătești.

Toader se îndreptă spre caii ce pășteau la marginea pădurii.

Bătrânul strânse lucrurile și le băgă în traistă, apoi legă coasele. Îmbrăcă bundița peste cămașa udă de sudoare. Auzi un chiot, apoi un ropot de copite. Se-ntoarse. Toader venea la galop peste iarba cosită. În spatele lui alerga celălalt cal. Descălecă dintr-o săritură.

– Stai, tată, să te-ajut!

Făcu mâinile căuș, iar bătrânul, după ce-și înfundă o opincă în palmele fiului, sări icnind pe cal. Toader îi dădu traista și coasele. Bătrânul le legă la spate de șaua calului. Toader se aplecă și culese repede un buchețel de flori pe care-l strecură în sân, apoi ridică de pe iarbă tolba cu săgeți și arcul. Dintr-un salt încălecă pe murgul său.

– Gata, tată?

– Da, băiete.

Porniră la pas și urcară fără să schimbe nicio vorbă până în vârful muntelui. Jos, la poale, Bistrița sclipea în soare. Șerpuia printre munți strecurându-se printre sălcii și arini. De-o parte și de alta a apei casele erau răspândite peste tot până sub pădure. Acesta era satul lor: Dorna. Nu se vedea țipenie de om, toți erau sus, în munți, la coasă.

În dreapta se vedeau câteva turnuri ale târgului Vatra Dornei. Toader privi Bistrița și bănui că multe din sclipirile apei se datorau păstrăvilor ce săreau după musculițe. Trase adânc aer în piept de parcă ar fi vrut să simtă mirosul peștelui, dar în nări avea încă parfumul florilor de munte și al ierbii proaspăt cosite.

– Ce frumos se vede totul! Nu-i așa, tată?

– Da, răspunse bătrânul, și-și scărpină barba albă.

Începură să coboare cu grijă muntele, deoarece caii se puteau răni în vârfurile ascuțite ale pietrelor. Pe sub sprâncenele stufoase, tatăl își privea fiul. Îi plăceau pletele lui negre răsfirate în vânt și umerii lui lați și vânjoși. Era frumos și bine legat. Nu era de mirare că Ana, cea mai frumoasă fată din sat, îl alesese pe el de bărbat. Ana era neîntrecută în cusutul iilor, de aceea n-o luau niciodată la fân. O lăsau acasă să lucreze.

Bătrânul era tare mândru de nora lui, dar și de Toader, pe care-l învățase cu munca și cu greul de mic, de când rămăsese fără mamă. Au avut mereu animale pe lângă casă și-a fost mereu multă treabă de făcut. Toader era harnic. Primăvara, cum dădeau ploile și se umfla Bistrița, pleca cu plutele spre satele din câmpie. Acolo vindea lemnele și se întorcea cu porumb și cu chimirul plin de arginți.

În tot restul anului nu mai pleca de acasă. Împreună cu Ana și cu tatăl său îngrijeau de animale, iar vara coseau și făceau fânul. Uneori pescuiau. Toamna coborau oile, iar iarna vânau. Mișunau mulți lupi și urși prin munții Dornei și făceau multe stricăciuni la oi și vite. Toader era tare priceput în mânuirea arcului și punerea capcanelor.

Deodată, cei doi auziră cârâit de păsări. Priviră într-acolo, iar sub un brad două gaițe se certau zdravăn. Gâlceava strânse câteva coțofene care se uitau curioase.

Așa-i și la oameni, Toadere, spuse bătrânul. Doi se ceartă pentru cine știe ce lucru de nimica și o gloată pierde vremea căscând gura.

Toader râse. Priviră iarăși munții. Se vedeau mogâldețe coborând la vale. Oamenii se întorceau de la coasă. Un călăreț trecea grăbit Bistrița și le făcea semne cu mâna.

Ce-o fi vrând să spună, tată?

– Nu știu, dar cred că ceva nu e bine.

Îndemnară caii la trap. Gândul lui Toader fugi către Ana. Încet, încet îl recunoscură pe călăreț. Era uncheșul său, Ilie. Acesta se opri lângă ei gâfâind, cu fața roșie de goană.

Aleargă, Toadere! Turcii ți-au furat-o pe Ana, spuse într-un suflet.

Când? întrebăr Toader, tresărind.

Acu, înaintea amiezii.

Câți erau?

Doi.

– Încotro s-au dus?

– Pe malul Bistriței. Aveau cai buni, dar obosiți.

Toader, fără să mai întrebe ceva, smuci frâul calului și o luă la galop spre Cheile Zugrenilor, locul unde se strângeau apele de hait și se făceau plutele. Se gândi că plutașii o cunoșteau pe Ana și or s-o scape din mâna turcilor. Își aduse aminte, apoi, că toată lumea mersese la coasă săptămâna asta.

Mai repede, murgule, mai repede! strigă el, aplecându-se la urechea calului.

Cal și călăreț treceau acum ca vântul printre copacii răzleți de pe malul apei. După ultima cotitură a Bistriței încremeni. Apa curgea învolburată printre porțile deschise ale barajului de stânci. Se apropie și văzu caii turcilor. Unul își spulberă puterile încercând să se ridice în picioare, iar celălalt se târa spre apă, însetat. Erau plini de spume.

Toader înțelese că turcii reușiseră să ajungă aici cu mare greutate și că plecaseră mai departe cu o plută. Se gândi că cel mai bun lucru era să le iasă în cale turcilor pe un drum ocolit și să-i aștepte. Nu puteau fi prea departe, iar pluta nu-i ducea prea repede.

Își îndemnă murgul și urcă în vârful muntelui, Hăt în vale zări pluta. Se hotărî: știa unde să-i aștepte. O luă de-a dreptul pe munți și ajunse pe o creastă golașă. Privi în jos și văzu Bistrița îngustată strânsă de munții apropiați. Acest loc se va numi Toance. Aici se hotărî Toader să-i aștepte pe turci, dar mai întâi avea de terminat altă treabă. Alese din loc o stâncă mare și se propti cu umărul de ea.

– Hai, murgule, ajută-mă!

Calul se întoarse cu spatele spre stâncă, își propti picioarele din față în pământ, pe cele din spate în stâncă și, la un chiot al lui Toader, împinseră amândoi cu putere. Stânca se urni, apoi se rostogoli cu zgomot la vale, rupând totul în calea ei, pentru ca, în cele din urmă, să se prăbușească în apele tulburi, împroșcând în jurul ei cu pietre desprinse din ea sau luate de pe coama muntelui în goana ei nimicitoare.

De acum înainte numai plutașii pricepuți vor ști să treacă de locul ăsta primejdios”, gândi Toader, apoi încălecă și coborî muntele. Privi la ce mai rămăsese din uriașa stâncă: un coșcogeamite pietroi înfipt aproape în mijlocul apei. Luându-și arcul și săgețile, intră repede în apa vijelioasă și înotă până la marea stâncă. Dintr-un salt se urcă pe ea și așteptă pitit. Făcu un semn cu mâna calului, iar acesta se întinse la pământ, ascuns vederii.

După un timp auzi zgomot de lemne ce se loveau între ele. Toader ridică puțin capul și văzu pluta ce se apropia lin. În față, la cârmă, turcii priveau îngroziți locul ce se îngusta și pietrele ascuțite ce ieșeau din apă. În spatele lor Ana, legată cu o frânghie groasă, plângea. Toader îi lăsă să se mai apropie, apoi se ridică brusc în picioare și slobozi o săgeată. Un turc făcu, împleticindu-se, câțiva pași, după care se prăbuși în apă, mort. Celălalt se repezi către arcul și săgețile lui, dar a doua săgeată plecată din mâna lui Toader îi străpunse gâtul și căzu cu fața în jos.

Toader așteptă ca pluta să se apropie și, când era la un pas de ea, sări sprinten pe dânsa, tăie legăturile Anei, o luă în brațe, alergă și, dintr-un salt, ajunse iarăși pe piatră. Erau scăpați de primejdie. Atunci auziră un zgomot înfricoșător. Lemnele plutei se sfărâmau de pietrele ascuțite ce ieșeau din valuri în josul stâncii. În câteva clipe totul dispăru în Bistrița înspumată și sălbatică.

Toader se întoarse spre Ana și-i cuprinse mijlocul subțire. Cu ochii în lacrimi ea îl sărută fericită. El își băgă mâna în sân și scoase buchețelul de flori, pe care Ana îl luă și-l prinse în păr, lăsându-și apoi capul pe pieptul lui.

Acestei pietre, pe care-i așteptase Toader pe turci și pe care stătea acum cu Ana lui dragă, oamenii îi vor spune Piatra lui Toader. Și acum stă acolo în apele repezi ale Bistriței, la Toance, mărturie a vitejiei lui Toader.

Legendă scrisă de Vicol Gheorghe și publicată în Monografia Comunei Dorna Arini (2005).

Citește și legenda Piatra Stănoaiei, scrisă de același autor.

Damian Gicoveanu

Deși am crescut în Țara Dornelor, m-am îndrăgostit de ea abia după ce am părăsit-o pentru alte orașe ale României, realizând cât de frumoasă este zona copilăriei. Acum o vizitez cât de des am ocazia pentru că este cel mai drag loc pe care îl pot numi „acasă”.

This Post Has 6 Comments

  1. Am citit articolul vostru ca și cum aș fi stat de vorbă cu cineva, așa mă simțeam la un moment dat. Vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți și scrieți. Numai bine!

    1. Îți mulțumim și noi, Călin. Te mai așteptăm pe site.

  2. Foarte frumos! Mulțumim!

  3. În timpurile de azi Piatra lui Toader din Toance se află pe raza comunei Crucea. O puteți vedea pe raza DN 17B în locul numit Toance.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Închide meniul