Stănoaia era o femeie frumoasă. I se spunea așa de când se luase cu bărbatul său, care făcea parte dintre cei de-ai lui Stan, familie mare de oameni de ispravă. Își făcuseră casa pe Dealul Vultur, chiar sub poalele pădurii, aproape de culme. Cu timpul cumpăraseră pe rând, falce după falce, pământul ce se întindea de la casa lor până în vale, pe malul Bistriței, la piatra neagră ce stătea înfiptă în malul drept al râului vijelios. Aici malul era înalt, chiar mai înalt decât piatra.
Stănoaia și bărbatul ei erau harnici și anii le aduseseră în ogradă multe vite, încât abia dovedeau cu munca. Odată cu venirea fiecărei primăveri, după Sfintele Paști, Stănoaia rămânea să se îngrijească singură de copii și casă până toamna, fiindcă bărbatu-său pleca în munți cu oile, caprele și vacile să le pască pe săturate. Așa se face că într-o primăvară Dumitru plecă urcând Bârnărelul către Giumalău încet, cântând din cimpoi, alături de ajutoarele sale, bucuroși că soarele încălzea bine pământul iar iarba creștea cu repeziciune, spre fericirea animalelor care pășteau din mers, ici-colo, smocurile de fire fragede.
Zilele trecură și femeia rămasă acasă nu mai avu nicio veste de la bărbatul său. Abia când toamna coloră în foc codrul, când ceilalți ciobani coborâră cu turmele, Stănoaia intră la bănuieli. Degeaba întreba în dreapta și-n stânga, nimeni nu văzuse turma și nici pe Stan și oamenii lui.
În fiecare seară femeia, cu durerea în suflet, cobora până deasupra pietrei ce avea să-i poarte numele, aprindea o lumânare și se ruga Maicii Domnului să-i aducă bărbatul acasă. Privea coasta muntelui de dincolo de apele Bistriței cu speranță în suflet și iar aprindea o lumânare și iar se ruga în genunchi, cu lacrimi în ochi.
Așa se făcu că-ntr-o seară, când tocmai căzuse prima zăpadă, femeii i se păru că deslușește o umbră, în lumina lunii, pe coasta muntelui. Umbra coborî Bârnărelul, apoi o luă prin lunca Buliceni, de-a dreptul către luminița ce se zărea deasupra pietrei.
– Dumitre, Dumitre! strigă femeia.
El îi făcu din mână și trecu împleticindu-se prin apele scăzute ale Bistriței pe malul pe care draga sa îl aștepta. Abia când ajunse lângă ea văzu biata femeie cât de bolnav și de slab era bărbatul ei. Îl duse acasă. Săptămâni în șir îl trată cu fel de fel de leacuri băbești până îl făcu bine. Rana de la cap i se vindecă, lăsând în loc o cicatrice roșiatică.
Dumitru își amintea ca prin ceață cum, într-o noapte ploaiasă, în stâna lor năvălise o ceată de tâlhari. Unul îl lovise cu o bâtă în cap și, crezându-l mort, îl lăsase în plata Domnului. Când Dumitru își veni în fire, stâna era pustie. Mintea lui se întunecase. Nu își aducea aminte nimic, nici măcar cine este. Rătăci o lună de zile prin păduri. Într-o seară ajunse pe culmea unui munte și văzu jos, la poale, o apă curgând repede, iar într-un mal înalt o piatră neagră și deasupra ei o luminiță. Atunci mintea lui parcă se trezi din somn. Piatra i se păru cunoscută. O porni în grabă într-acolo. Când ajunse pe malul apei, se auzi strigat de o voce dragă: ”Dumitre, Dumitre!”.
Omul duse mâna la cap și apăsă ușor cu degetele cicatricea. Avusese noroc, mult noroc că scăpase cu viață. În semn de recunoștință, în fiecare sâmbătă cobora muntele împreună cu nevastă-sa și, în locul unde ea se rugase Maicii Domnului, acolo, deasupra pietrei, aprindeau lumânări aducând mulțumiri Sfintei Marii și pomenindu-i pe cei care îl însoțiseră cu turma în munți și care rămăseseră acolo pentru totdeauna.
Sute de ani vor trece de la aceste întâmplări, dar pentru a nu fi uitate, sătenii vor boteza piatra uriașă, martoră a zbuciumului acestei femei credincioase, PIATRA STĂNOAIEI.
Poveste scrisă de Vicol Gheorghe și publicată în Monografia Comunei Dorna Arini (2005).
Citește și legenda Piatra lui Toader, scrisă de același autor.
