Poiana cu arnică (II): frânturi de copilărie

Poiana cu arnică (II): frânturi de copilărie

Citește aici prima parte, dacă nu ai făcut-o deja.

După câteva minute de observație în tăcere îmi dau seama că oamenii se îndreaptă încet spre partea din dreapta a poienii, depărtându-se astfel de bradul care e în momentul acesta centrul preocupării mele.

Trec încă 15 de minute și toți dispar, unul după altul, în pădurea din dreapta. Mai aștept câteva clipe și cobor dintre crengi.

Sunt nehotărât, încercând să decid dacă să mă expun pericolului de a fi văzut intrând în poiană sau să pierd timpul asigurându-mă că vizitatorii nepoftiți sunt într-adevăr plecați.

E deja ora 12, momentul când soarele arde cel mai puternic, așa că cel mai probabil oamenii s-au strâns undeva la umbra pădurii să mănânce. Asta înseamnă că am câteva minute la dispoziție să ajung la ascunzătoare, să mă asigur că toate lucrurile mele sunt încă acolo, să-mi iau ce am nevoie și să o tuflesc rapid mai departe.

Dat fiind faptul că poiana cu arnică pare prea aglomerată pentru gustul meu, îmi setez o nouă destinație: Arșița. Știu că voi găsi acolo fragi delicioși și, sper, mai multă liniște. Voi putea deci să citesc liniștit câteva ore, la căldura soarelui, mâncând fragi și bând apă rece de izvor.

Intru cu grijă în poiană, aplecat și mișcându-mă cât de repede posibil. Mai am câțiva pași până la copac, dar mă opresc brusc, speriat.

Un chiot ascuțit, sfredelitor, sfâșie liniștea poienii și amuțește pentru o clipă parcă și păsările din copaci. Se aude dinspre stânga, din pădurea din care veniseră, pesemne, cei pe care-i văzusem eu mai devreme.

Ecoul lui dăinuie câteva clipe parcă infinite, dar nu se stinge de tot când un al doilea chiot, de data asta din partea în care au dispărut culegătorii, îi răspunde cu aceeași notă înaltă ce violează solemnitatea pădurii.

Îmi dau imediat seama că grupul e mai mare decât credeam eu și că acum se caută unii pe alții.

Grăbesc pasul, cu gândul să ajung la brad înainte ca vreunul dintre ei să intre în poiană. Ajung repede, sar în prima creangă și încep să mă cațăr cât de iute pot. Din fericire, sunt mic și obișnuit cu cățăratul în pomi, așa că nu-mi trebuie decât câteva clipe să mă pun la adăpost de privirile oricui ar fi intrat în poiană.

Nu bine mă tupilesc între crengi, că inițiatorii primului chiot fac primii pași în mijlocul florilor galbene. Sunt doi bărbați. Înaintează câțiva metri și un nou strigăt, de data asta mai puțin ascuțit, se înălță din pieptul unuia dintre ei.

Mihaaaaaaai!!!!

Nici un răspuns.

Mihaaaaaai!!!!

O femeie își face apariția la marginea pădurii în care dispăruse primul grup, tocmai în partea cealaltă a poienii. E clar că ea nu-i Mihai, dar o fi vreo prietenă de-a lui. Fiind în centru, eu pot să-i văd pe toți foarte bine dacă dau deoparte câteva crengi.

Andreeeeeeeei!!! Aiiiici!!!

Veniiim!

Cei doi bărbați încep să înainteze prin poiană.

Când se apropie de copacul în vârful căruia mă aflu eu, femeia din marginea pădurii urlă din nou, totuși ceva mai încet de data asta:

Marcel și Ioana îs cu voi?

Nuu! Credeam că-s cu voi!

Nu!

Ne-or găsi ei, atunci!

Trec încă 5 minute și cei doi bărbați, însoțiți de femeia care îi așteptase, dispar în pădure. Sunt destul de sigur că se adăpostesc de căldură la umbra copacilor și iau prânzul, așa că nu mai aștept decât câteva clipe și îmi dau drumul pe pământ.

Aici, în spatele copacului, am o ascunzătoare bine ferită de ochii curioșilor. E de fapt o groapă la care am lucrat o zi întreagă s-o sap acum o lună și s-o camuflez astfel încât să nu fie vizibilă decât celor care îi știu secretul. Iar eu sunt singurul care știe unde se află.

În groapă am adus, într-o altă zi de lucru, o cutie de tablă pe care tata o aruncase cu câteva săptămâni înainte. În cutie îmi țin provizii de mâncare, o sticlă plină cu apă, săgeți de rezervă, un briceag bine ascuțit pe care nu vreau să știe ai mei că-l am, un al doilea arc, o praștie și câteva pietre ce-mi servesc ca proiectile pentru ea.

N-am mai vizitat ascunzătoarea de 2 zile, dar bucata de salam bine învelită pe care am lăsat-o aici nu s-a stricat, așa că-mi folosesc briceagul ca să tai o parte din ea, pe care mi-o așez cu grijă lângă sendvișurile cu dulceață din ghiozdan. Până la urmă, s-ar putea să-mi fie mai foame decât credeam eu.

Mai înhaț rapid sticla cu apă, după care închid cutia și o acopăr din nou cu țărână, paie și crengi, astfel încât oricine poate să calce liniștit peste ea fără să-și dea seama ce-i aici.

Mă uit atent în jur înainte să ies de sub umbra protectoare a bradului, după care o tuflesc cât mă țin picioarele prin poiană până la marginea pădurii, cu gândul să ajung în Arșiță înainte să mă vadă careva.

Din fericire, nu mai întâmpin alte probleme.

Soarele e sus deja, iar căldura e suficient de mare cât să mă facă să fiu atent la șerpii care ies pe vremea asta să se coace la soare pe pietrele din Arșiță. De câteva ori era să calc pe ei în trecut, motiv pentru care mă tem de ei ca de cel necurat.

După 10 minute ajung la destinație. Mă opresc și aici să cercetez terenul, dar nu-i nimeni, cel puțin din câte îmi pot da seama. Poiana asta seamănă cu cealaltă prin faptul că e pătrată și înconjurată de pădure, dar în loc de iarbă și flori aici găsești dâmburi cu fragi, scai, ocazionalii brazi presărați rar de-a lungul ei și un fost grajd de lemn care acum e părăsit.

Mă-ndrept direct spre locul meu preferat, un dâmb mare acoperit cu bunceag moale pe care ți-e mai mare dragul să te odihnești. E plin cu fragi mari și roșii, perfecți pentru o gustare. Aici, în Arșiță, întotdeauna se fac fragii mai repede ca-n alte părți, datorită căldurii.

În plus, dâmbul ăsta îmi oferă o vedere strategică asupra întregii suprafețe neîmpădurite, așa că pot vedea pe oricine iese din pădure înainte să fiu eu văzut.

În sfârșit, mă pot relaxa. În jur e o liniște mormântală, străbătută doar de cântecul îndepărtat al păsărilor și de cel mai apropiat al greierilor. E muzica pădurilor, cu care sunt mai mult decât obișnuit.

Scot sticla cu apă, iau o înghițitură sănătoasă, după care mă pun să mănânc din sendvișuri în timp ce parcurg ultimele pagini din Winnetou.

Când termin cartea și îmi ridic ochii din ea îmi dau seama că soarele s-a mișcat destul de mult pe cer, așa că mă uit la ceas și aflu că a trecut mai bine de-o oră de când am ajuns aici.

Cu burta plină și cu cartea finalizată, nu-mi rămâne de făcut decât să mă odihnesc câteva momente înainte s-o pornesc înapoi, așa că mă întind pe spate și las razele calde ale soarelui să mă dezmierde.

Nu prea-mi vine a dormi aici, însă, de frica șerpilor. Un nene mi-a povestit mai demult cum un prieten de-al lui a adormit tot așa pe undeva și un șarpe i-a intrat pe gură până în stomac. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar eu nu-mi asum nici un risc de felul ăsta.

Nu mă pot bucura mult de liniște, pentru că niște chicoteli îndepărtate mă pun imediat în gardă.

Mă ridic în genunchi și privesc în direcția zgomotului. O femeie și-un bărbat pășesc încet prin luminiș, îndreptându-se către grajdul vechi.

Mă pun pe burtă și-mi strâng rapid catrafusele în ghiozdan. Pun mâna pe arc și potrivesc o săgeată pe coardă, încercând să rămân nemișcat ca să nu fiu văzut.

Primul gând e că cei doi sunt la cules de fragi, dar îmi trebuie doar câteva secunde să-mi dau seama că nu-i interesează asta, pentru că nici nu se uită la dâmburile roșii.

Merg ținându-se de mână și se îndreaptă vorbind și râzând către grajdul vechi din mijlocul luminișului. Ce pot căuta acolo? mă întreb.

După câteva secunde cei doi dispar înăuntru, așa că e timpul să mă furișez în pădure. Mă târâi încetișor și ajung curând la adăpostul brazilor. Mă ascund după un copac și, de curiozitate, aștept să văd ce se întâmplă.

Chicotelile se opresc și nu se mai aude nimic.

Dacă acela e de fapt un bandit și ceva fapte îngrozitoare se petrec în grajdul acela? Dacă are loc vreo crimă pe care eu aș putea s-o împiedic?

Mai aștept câteva clipe și, însuflețit de un curaj dat de armele mele, încep să înaintez încet, tupilat, până ajung lângă grajd. Nu găsesc nicio gaură printre bârne pe unde aș putea să mă uit, așa că lipesc urechea și ascult.

Se aud niște gâfâieli și niște vorbe spuse în șoaptă din care nu pot înțelege decât:

Așa, e bine?

Da, așa.

Pentru că nu-mi pot da seama ce se întâmplă, caut cu atenție pe lângă grajd o gaură. În cele din urmă găsesc una la care ajung cu ochii urcându-mă pe-o scândură pe jumătate putredă.

Nu bine-mi arunc privirea prin gaura dintre bârne, că gâfâielile femeii se intensifică.

Oh, Marcel! Oh, Marcel! Așa, așa, așaaa! 

Aha, deci ăștia-s Marcel și Ioana, îmi zic eu.

Încă nu-mi dau seama foarte bine ce se întâmplă, dar încep să cred că bărbatul n-are de gând să rănească femeia. Ba chiar, orice se întâmplă aici, ei îi place.

Încă nu văd decât capul lui, transpirat de la căldură probabil, dar pe ea nu reușesc să o zăresc. Trebuie să mă mai ridic un pic.

Mă înalț pe vârfuri și imediat o văd și pe ea. E așezată în genunchi, cu spatele la bărbat. El stă tot în genunchi în spatele ei, iar pentru că niciunul n-are pantaloni, înțeleg rapid ce se întâmplă.

Am senzația că n-ar trebui să continui să mă uit, dar gemetele femeii mă țin cu ochii lipit de gaură, ca hipnotizat.

Brusc, însă, vederea mi-e întreruptă de scândura de sub picioare care se rupe în bucăți sub greutatea mea, iar eu mă prăbușesc cu zgomot lângă peretele exterior al grajdului.

Speriat, rămân nemișcat câteva clipe, sperând că nu m-a auzit nimeni. Dar gemetele nu se mai aud. În schimb, bărbatul întreabă:

Cine-i acolo?!? Alooo!!! 

Eu nu răspund și aud zgomote înăuntru în timp ce cei doi se îmbracă în grabă.

Nu mai zăbovesc, ci o zbughesc în picioare și o iau la fugă cât pot de repede către cea mai apropiată margine a pădurii.

Nu mă opresc decât în spatele primului copac, după care mă ascund și mă uit înapoi, trăgându-mi sufletul. După câteva clipe, Marcel iese alergând din grajd cu o bucată de lemn în mână. Face repede înconjurul micuțului grajd, dar nu mai are ce să vadă.

Mai aștept câteva minute, timp în care cei doi ies din grajd și se îndreaptă rapid în direcția poienii cu arnică din care venisem eu, uitându-se mereu în jur ca să găsească sursa zgomotului.

Mă odihnesc câteva clipe și-mi revin din sperietura pe care am tras-o, după care îmi verific arsenalul și o iau prin pădure spre casă.

Am însă grijă să ocolesc poiana cu arnică ca să nu dau nas în nas cu Marcel și Ioana. Îmi imaginez că n-ar fi prea bucuroși să știe că eu le-am întrerupt momentul de tandrețe.

Damian Gicoveanu

Deși am crescut în Țara Dornelor, m-am îndrăgostit de ea abia după ce am părăsit-o pentru alte orașe ale României, realizând cât de frumoasă este zona copilăriei. Acum o vizitez cât de des am ocazia pentru că este cel mai drag loc pe care îl pot numi „acasă”.

Lasă un răspuns

Închide meniul