Poiana cu arnică (I): frânturi de copilărie

Dis-de-dimineață sar din pat și fug să-mi clătesc ochii cu apă rece. E prima zi din vacanța mare. Tocmai am lăsat în urmă clasa a 4-a și mă bucur de libertatea oferită de perioada verii. Ptiu, drace! gândesc privind ghiozdanul aruncat într-un ungher al camerei încă de ieri, după ce-am venit de la școală. Să ne vedem în septembrie! îi urez cu obidă.

Gândul îmi fuge repede la ziua de azi. Știu deja ce-o să fac, așa că nu pierd vremea. Mă îmbrac și mă spăl rapid, apoi mă îndrept spre bucătărie.

Ai mei se află deja la masă. Schimbăm câteva cuvinte, dar eu n-am vreme de pălăvrăgit și de dat rapoarte. Nici ei nu mă stresează. Pe vremea asta copiii nu-s ținuți în lanțuri și nici dependenți de calculatoare (cum am citit eu că se va întâmpla în viitor).

Încep să mănânc repede, cum o face orice om care se grăbește. După două minute mă ridic.

Unde te duci? Termină de mâncat! mă îndeamnă tata, arătându-mi cu furculița lui farfuria mea pe jumătate plină.

Dar eu sunt deja în cămară.

Lasă că-mi pun la pachet!

Ce-ți pui? mă întreabă el. Nu-l interesează atât unde am de gând să mă duc cât ce urmează să mănânc. În orice caz, unde mă pot duce într-o zi de vară? Prin sat, prin pădure sau la lovit beșica, cum îi zice el la fotbal.

Dulceață!

Toată ziua mănânci dulceață? Mă, n-auzi?!??

Dar eu urc deja scările cu o pâine la subsuoară și un borcan de dulceață de zmeură (preferata mea) în mână. Mă-ndrept spre camerele de la etaj, direct spre biblioteca mea. Nu de mult mi-a construit-o tata din lemn de brad că nu mai aveam unde să-mi țin cărțile și se împiedica de ele prin toată casa. Așa, măcar, sunt toate la un loc.

Scanez rapid printre ele, căutând volumul 3 din Winnetou. Mai am câteva pagini și termin cu aventurile viteazului apaș. Sus, lângă bibliotecă, mai am un ghiozdan, mult mai drag decât cel de bun pe care-l iau la școală. Ăsta e de purtat, dar primește mult mai multă considerație din partea mea pentru că mă însoțește în aventuri mult mai interesante.

Zăbovesc câteva clipe, timp în care-mi arunc în ghiozdan pâinea, borcanul cu dulceață și cartea, apoi o iau la fugă pe scări în jos.

Iarăși alergi pe scări?!? se aude vocea lui tata de jos din bucătărie. Ultimele lui cuvinte dojenitoare se pierd în momentul în care eu închid ușa și ies în curte.

Mă-ndrept spre podul grajdului. Urc scara din lemn țintuită direct pe perete, deschid ușa închisă cu un mâner din lemn și mă strecor rapid înăuntru. Aici, sub lemne și sub fân, am o ascunzătoare.

Scot de acolo arcul din lemn de alun, tolba cu săgeți făcute din șindrilă și prevăzute cu un vârf din cui, dar și cingătoarea de care atârnă o sabie din lemn bine ascuțită.

Azi n-am ce face cu scutul sau cu praștia, așa că le dosesc bine în fundul ascunzătorii și le acopăr cu o pătură peste care presar cu atenție niște paie, să nu se observe că cineva a umblat acolo.

Uitându-mă în tolbă, mă răzgândesc și revin iar la ascunzătoare. Scot încă 5 săgeți și, pentru că nu mai încap în tolbă, le fac loc în ghiozdan. Mă așteaptă un drum lung, presărat cu cine știe ce primejdii. Îmi pot ieși în cale cine știe ce jivine ori bandiți, așa că mai bine să am mai multe săgeți decât prea puține.

Mi se pare că uit ceva, dar nu-mi pot da seama ce anume. Eh, ce contează? Dacă nu-mi amintesc acum înseamnă că nu-i așa important.

Într-un final, după ce finalizez pregătirile, cobor cu atenție scara și ies pe uliță.

Un’ te duci?!? se interesează bunica. Casa ei e despărțită de a noastră de o uliță și e adeseori cu ochii pe mine. Tocmai ieșise în fața casei să scuture o pătură.

De teamă să nu-i treacă prin cap vreo idee năstrușnică și să mă pună să car niște lemne sau ceva, mint cu nerușinare:

Mă duc cu tata!

Aham…mergeți la vânătoare? răspunse ea, dând din cap spre arcul și săgețile mele. Știa deja că mint.

Nu..ăăăă…

Bini, bini…hai, dă-i drumul de-aci!

Bucuros c-am scăpat, trec drumul mare, asfaltat, și cobor câțiva metri până la malul Bistriței. Nu-mi place să merg pe stradă echipat în felul acesta, că oamenii m-ar iscodi repede cu privire la destinația mea. Așa, pe malul apei, printre sălcii, scai și iarbă înaltă, sunt mai greu de reperat.

După 5 minute ajung la punte.

Aici n-am ce face, trebuie să ies în stradă ca să urc pe punte și să trec dincolo de râu. Din fericire, nimeni nu-mi are grija. Oamenii la sat au alte treburi. Niciunul nu se preocupă de ceea ce am eu de gând să fac, iar un băiat echipat cu arc, săgeți și sabie de lemn trece ușor neobservat.

Trec puntea și încep să urc. Nea’ Sandu, cocoșatul de peste apă, mă-ntâmpină pe cărare.

Bună ziua! urlu eu, știind că-i mai tare de-o ureche.

Răspunsul vine sub forma unor mormăieli pe care le iau drept un bună ziua și trec mai departe.

Deja intru în pădure, așa că e musai să fiu mai atent. Îmi verific din nou ghiozdanul, să nu se miște lucrurile pe acolo și să facă zgomot. Scot arcul de după umăr și-l iau în mâna stângă, iar cu dreapta trag o săgeată din tolbă pe care o odihnesc pe coarda arcului. Acum sunt gata să trag într-o secundă în orice amenințare mi-ar ieși în cale, om sau jivină.

Mă feresc de drumurile și cărările umblate și merg prin tufișuri, pe de lături. Știu drumul până în poiană pe de rost, așa că o iau de-a dreptul. Pe drum mai întâlnesc din când în când oameni, dar mă feresc de privirile lor tupilat prin frunzișul de pe marginea drumului.

Le ascult conversațiile, gândindu-mă că poate vreunul dintre ei face parte din cine știe ce bandă de bandiți pe care s-ar putea să fiu nevoit să-i opresc de la fărădelegi cu ajutorul săgeților mele.

Dar nimeni nu-mi trezește suspiciuni, așa că îmi continui netulburat drumul, gândindu-mă că astăzi Robin Hood de Bucovina va lua o pauză binemeritată.

După câteva minute, dealul devine tot mai abrupt, așa că mă opresc pentru odihnă. Încă nu mi-e foame, deci nu fac decât să mă bucur de priveliștea asupra Călineștilor și Bistriței oferită de dealurile înalte de pe malul apei, vis-a-vis de sat.

Continui urcarea iar oamenii se răresc din ce în ce mai mult. Încă n-au început cu toții fânul, deci pe coclaurile astea nu-i nimeni acum, ceea ce-i perfect pentru mine.

Eu știu însă din cărți că bandiții își fac veacul prin cele mai solitare păduri, așteptând să atace drumeții lipsiți de griji, așa că mâinile nu-mi părăsesc nicio clipă arcul și săgeata pregătită, iar ochii caută cu atenție în cele mai calme tufișuri orice mișcare suspectă.

De câteva ori chiar detectez potențiale amenințări, dar toate se dovedesc a fi numai iepuri sau căprioare care dispar rapid din raza vizuală. Prea repede chiar și pentru săgeata mea, care încă nu părăsește coarda arcului.

Soarele e sus deja, că-i ora 10 jumătate. Iarba e mare, iar pe ici-acolo dâmburile sunt roșii cu merișoare și negre cu afine. Mă opresc de câteva ori și mănânc din ele, fără să-mi las garda jos. Se știe că bandiții atacă în momentele în care drumețul e ocupat cu alte lucruri.

După încă 10 minute de urcat pierd din vedere satul, dar ajung la troacă. Apa rece care curge în ea din izvor e o binecuvântare pentru animalele care pasc prin livezile astea, dar și pentru drumeții însetați.

Brusc, îmi dau seama ce-am uitat! O sticlă! În ce să-mi car apă de aici și până în poiană?

Necăjit, pentru că știu prea bine ce căldură e sus în Arșiță (denumirea unei livezi aflate mereu cu fața spre soare și, deci, foarte călduroase pe timp de vară), fac mâinile căuș și beau din apa rece a izvorului. Nu din troacă, că știu prea bine că de acolo beau animalele, ci direct din țeava băgată în pământ și din care curge apă în bușteanul scobit care este, în fapt, troaca.

Mă uit în jur în speranța că găsesc vreo sticlă uitată pe acolo, pe care aș putea s-o spăl și s-o umplu cu apă proaspătă. Am nevoie de apă ca să ajung până în poiană liniștit. Acolo am eu sticle și alte lucruri prețioase, ascunse cu grijă de ochii bandiților, dar până acolo mă va cuprinde setea.

Nu găsesc nimic, dar o idee bună îmi trece prin minte.

Scot pâinea și borcanul cu dulceață din ghiozdan și încep să ung feliile. Le pun una peste alta și fac sendvișuri cu ele, după care le pun din nou în punga pâinii. Acum am borcanul gol, așa că-l spăl bine, îl umplu cu apă rece și-l bag în fundul ghiozdanului, să stea acolo la răcoare.

Bucuros că n-o să mor de sete, îmi strâng din nou catrafusele și pornesc la drum. Mai trec un luminiș, apoi un braț îngust de pădure și, în cele din urmă, calc în poiană.

Dar mă opresc imediat la ieșirea din pădure pentru o recunoaștere prealabilă a zonei, ca de fiecare dată. Poiana cu arnică nu e totdeauna solitară pentru că arnica e o plantă pe care oamenii o culeg și-o dau la colectare în schimbul banilor.

Din câte am auzit eu, se face ceva medicament din ea. Așa se face că nu o dată am dat peste țigani și oameni din sat aici, veniți să culeagă arnică. Sau au dat ei peste mine.

Dar azi e liber, din câte pot să-mi dau seama. Din locul în care mă aflu acopăr cu privirea cam trei sferturi de poiană, dar nu vreau să-mi asum nici un risc. Copacul de lângă mine pare ușor de escaladat, așa că în jumătate de minut câștig în înălțime câțiva metri, suficient pentru a-mi arunca privirea peste întreaga suprafață îngălbenită de florile de culoarea soarelui.

Eforturile nu-mi rămân nerăsplătite, pentru că în partea opusă a poienii se văd niște oameni aplecați prin iarbă. Sunt trei la număr, dar nu-mi pot da seama de la distanță dacă îi cunosc ori ba. Nu-mi pot da seama dacă sunt bandiți care merită ascuțimea săgeților mele sau sunt oameni cinstiți care merită o gură de apă din borcanul meu răcoros. Oricum ar fi, nu-s fericit că se află aici.

Rămân câteva minute agățat între crengi ca să-i urmăresc cu privirea, să văd încotro se îndreaptă. Singura mea grijă e să nu ajungă la bradul din mijlocul poienii și să-mi descopere astfel ascunzătoarea.

Citește partea a doua a poveștii.