Tradițiile nu sunt pe placul tuturor, dar sunt sigur că majoritatea dintre voi țineți la loc de mare cinste unele datini strămoșești. Ceea ce e și normal. Există o mulțime de tradiții pe care le păstrăm din plăcere pentru că ne înfrumusețează spiritual viața, ne educă copiii și ne ajută să păstrăm vie în amintirea noastră și a celor dragi credințele și obiceiurile frumoase ale bunicilor noștri. Cum ar fi costumele populare, de exemplu. Sau Dansul Caprei, de Anul Nou. Sau mersul cu uratul și colinda. Sau încondeiatul ouălor. Și lista poate continua.
Unele dintre cele mai frumoase amintiri de la sat care vor rămâne mereu cu mine sunt legate de obiectele tradiționale ale bunicilor. Făcusem o pasiune din a cotrobăi ca apucatul prin lucrurile lor, căutând mereu monede vechi, oale din lut cu forme mai puțin obișnuite, linguri din lemn, farfurii pictate, ouă încondeiate și multe altele.
După ce le găseam le adăugam colecției mele din podul casei de la bunici. Aveam eu acolo un loc bine dosit după niște paie și niște scânduri în care știam sigur că nimeni nu-și bagă nasul. Le ordonam pe fiecare după anumite criterii. Monedele după ani, oalele de lut și lingurile după formă și mărime, ouăle după culori și tot așa.
Multe certuri au mai avut bunică-miu și bunică-mea din cauza mea.
Unde mi-ai pus cureaua ‘cea bună, femeie? N-o mai găsesc de două săptămâni! Nici opincile alea albe nu știu unde-s!
Nu ț-am umblat eu cu ele, omule! Caută cum trebe prin boarfele tale! Zi mai bine ce-ai făcut cu oala mea de borș! Ai spart-o ș-ai ascuns-o, așa-i?
Și tot așa, timp în care cureaua, opincile și oala stăteau bine mersi în muzeul meu din pod.
De ce-mi plăceau mie obiectele tradiționale?
Pentru că le consideram comori, și habar n-aveam atunci câtă dreptate am.
Cărțile de aventuri pe care le citeam în copilărie m-au învățat multe lucruri, printre care și următoarele:
Dacă un lucru e vechi și rar, e prețios. Nu-l sparge, nu-l strica și nu-l arunca. Într-o zi o să valoreze o avere.
Parafrazez dintr-o carte a cărui titlu nu mi-l mai amintesc, dar orișicum, ați prins voi ideea: urma să vând toate lucrurile alea peste câțiva ani ca să devin bogat. Aveam nevoie de bani să-mi iau un cal, că tata-mi spusese că-mi dă voie să am unul când am bani să-l cumpăr și când voi ști să pronunț corect ”Prrrr!!” în loc de ”Pllll!”.
Deci puneam bazele unui business la care acum, când privesc în urmă, îmi pare foarte rău că am renunțat, pentru că lucrurile respective chiar valorau o avere. Nu neapărat una în bani, ci una mult mai importantă, care ni se scurge printre degete ca argintul viu pe măsură ce trec anii.
Uneori îmi măsuram bogăția luând câte un obiect din ”muzeul” meu și mergând cu el pe la diverși oameni ca să testez piața. Umblam, de exemplu, cu o monedă veche în buzunar toată ziua și, când găseam ocazia, o arătam oamenilor și-i întrebam cât mi-ar da pe ea.
Rareori primeam altceva decât ”Pleacă mă de-aici cu ruginătura aia!”, dar nu mă descurajam. Era doar un semn clar că nu trecuse încă timp suficient.
Nu știam de ce timpul era important pentru ca monedele, oalele și hainele bunicilor mei să valoreze mai mult. Nu pricepeam de ce un lucru e mai valoros dacă e mai vechi. Ba dimpotrivă, nu mi se părea deloc o idee bună, pentru că obiectul cu pricina devenea tot mai puțin atrăgător cu trecerea timpului.
De aia încercam să-mi lustruiesc exponatele cât de des posibil. Le spălam și le ștergeam de praf periodic, căutând să nu las timpul să-și facă de cap cu ele.
Dar acum pricep.
Opincile bunicilor mei, oalele lor de lut, lingurile din lemn, cămășile alea cusute de mână, cojoacele făcute în câteva luni de muncă, toate sunt prețioase nu pentru că strălucesc sau pentru că sunt noi, ci pentru că poartă cu ele amintiri demult uitate, povești care au rămas nerostite și sudoarea unor eforturi care nu se mai fac azi.
Anii au trecut, praful s-a depus peste micul meu muzeu și renovările făcute prin casă au scos la iveală în cele din urmă comorile adunate de mine de-a lungul anilor. Dar ce s-a întâmplat cu ele nu mai știu. Nimeni n-a mai vorbit despre ele și, cumva, mi-au dispărut din preocupări.
Până când, ani mai târziu, au reapărut.
De data asta pe tarabe, în muzee sau în magazine.
Lumea vorbește din nou despre ele. Sunt din nou în centrul atenției.
Așa cum scria în cartea a cărui nume nu mi-l amintesc, acum valorează o avere. Și acum înțeleg și eu ce fel de avere. Din aia pe care o poți agonisi doar privind și învățând.
O dată cu ele a revenit și pasiunea mea. Am început din nou să le urmăresc. Am început să stau mai mult la tarabe, să-mi cumpăr una alta, să probez opinci, să mă gândesc că mi-ar sta bine într-o cămașă tradițională și să iau acasă lingurițe de lemn precum cele de mai jos.
Produsele tradiționale au început din nou să-și facă loc în viața noastră, iar ăsta e un lucru cât se poate de bun.
Unde le găsiți?
Peste tot în jurul vostru. Nu sunt strălucitoare ca lănțișoarele de aur, nu sunt la modă ca iPhone-urile și nici scumpe ca inelele de diamant.
Le găsiți la tarabele de la evenimentele tradiționale din toată țara, le găsiți în muzee sau în magazinele de profil. Iar dacă preferați să cumpărați online, un loc delicios e artandcraft.ro.
Serios, e delicios. Pentru că pe lângă sacoșe, ouă încondeiate, farfurii pictate și multe alte obiecte frumoase, prietenii de la Art&Craft au aici și o mulțime de dulciuri tradiționale.
Dar de ce merită efortul financiar?
Pentru că atunci când cumpărați un produs tradițional, cumpărați o poveste! Iar poveștile sunt neprețuite, mai ales pentru că cele transmise prin aceste obiecte se spun din ce în ce mai rar.
Voi ce produse tradiționale mai aveți pe acasă?
fotografii via Facebook Romanian Art&Craft