Acest articol are un comentariu

1. 

   Gheorghe Vicol

   24 mai 2018 Răspunde

   Gheorghe Vicol, Vatra Dornei,
   membru U.S. R.

   DOMNUL ŞTEFAN ŞI CĂLINA
   ( LEGENDA SATULUI CĂLINEŞTI )

   Din Suceava, din Cetate,
   Ştefan-Vodă drumul bate
   Patru zile şi-ncă două
   Şi prin ceaţă, şi pe rouă,
   Şi sub stele, şi sub soare,
   Prin Moldova spre hotare,
   Cu gândul la Dumnezeu
   Să ajungă-n Giumalău
   Ca să vadă, şi-a dorit,
   Printre brazi şi un rotit.
   Şi-uite-aşa, la vânătoare
   Merge Ştefan, zis „cel Mare”,
   Drept în şa, mândru bărbat,
   De oşteni înconjurat,
   Toţi cu scuturi în spinare
   Şi săbii la cingătoare.
   Vânt uşor de primăvară
   Prin poiene se strecoară,
   Pe sub cetini încurcate
   Cântă păsările toate,
   Din păduri de brazi şi pin
   Vesele izvoare vin,
   Iar de bucuria ierbii
   Îşi schimbă coarnele cerbii.
   La căldură-ncetinel
   Floricele fel de fel
   Se ivesc tremurătoare,
   Proaspete şi zâmbitoare.
   De pe coastă până-n vale
   Zboară roiuri de petale.
   Doamne, câtă frumuseţe,
   Ce miresme pe fâneţe!

   Ştefan calul îşi struneşte
   Şi pe-un munte se opreşte:
   – Iată, iată Giumalăul!
   Strigă Vodă, iar ecoul
   Lunecă-n păduri bătrâne
   Şi-i răspunde: „Da, stăpâne!”
   Hăt departe, colo-n vale,
   Unde vântul dă târcoale,
   Apa Bistriţei străluce,
   Pe sub ferigi doru-şi duce,
   Pe sub sălcii şi arini
   Şi crengi verzi de mărăcini,
   Iar pe malul plin de floare
   Paşte-o turmă de mioare
   Lângă o înaltă stâncă,
   Într-o linişte adâncă.
   Şi atunci, ca din pământ,
   Se aude-un cântec sfânt,
   Un cântec bine doinit
   De un glas meşteşugit.
   Domnul a lor săi le cere:
   – Haideţi în mare tăcere,
   Haideţi să ne dăm aproape,
   Colo jos, pe mal de ape,
   Să aflăm ce înger cântă
   Inima de ne-o frământă!
   Şi coboară toţi, în şir,
   Pe al melodiei fir
   Şi-uite-aşa văd deodată
   O colibă, şi o fată
   Care pregătea mâncare
   Şi cânta cu voce tare.
   Domnul Ştefan, părinteşte,
   Se apleacă şi-i vorbeşte:
   – Copiliţă, n-avea teamă,
   Spune-ne doar cum te cheamă
   Şi, de nu-i cu supărare,
   Vrem şi-oleacă de mâncare
   Şi, la urmă, dragă fată,
   Să n-ai grijă, facem plată.
   Iute, fata cea frumoasă
   Îi pune pe toţi la masă,
   Apoi zice-ntr-un suspin:
   – Sunt Călina lui Călin.
   Tata-i ziua la pădure
   Cu-o ţapină şi-o secure,
   Iară mama, de doi ani,
   Stă sub flori şi bolovani …
   După ce s-au odihnit,
   Către seară s-au pornit
   Ştefan şi ai săi, voioşi,
   La rotitul de cocoşi,
   În poiană-n clar de lună,
   Unde noaptea îi adună
   Şi se bat de zboară pene,
   Iară gotcile alene
   Pe sub brazi se furişează
   Şi-i privesc cum se-nfoiază.
   Şi aşa, o săptămână,
   Cu-apă rece de fântână
   În ulcele, şi friptură,
   Şi rasol, şi răcitură,
   Domnul şi ai lui soldaţi
   Au trăit ca nişte fraţi.
   Şi-au umblat crestele toate
   De-au vânat pe săturate
   Animale, fel de fel;
   Dar în satul mititel
   N-au vestit prin nici un semn
   C-ar fi al Moldovei domn
   Vânătorul cel bălai,
   Cel mai vrednic din alai.
   Iar Călina copiluţă,
   Hărnicuţă albinuţă,
   Le-a gătit zilnic bucate,
   De oşteni mult lăudate:
   Friptură de căprior,
   Pâine caldă în cuptor,
   Peşte-n cetini afumat,
   Ori afară-n vânt uscat.
   Apoi domnu-a poruncit
   Într-o zi, de au pornit
   Prin păduri puţin umblate
   Spre Suceava, spre Cetate,
   Într-o zi de dimineaţă
   Rece şi bogată-n ceaţă,
   Cu căciulile pe frunţi
   Au pornit-o printre munţi
   Ştefan-Vodă cel bălan,
   Cel mai straşnic moldovean,
   Cu păr blond lăsat pe spate,
   Cu ochi mari, gânduri curate,
   Când în răsărit de soare
   Se-aud păsări cântătoare,
   Iară ceaţa se ridică
   Şi lumina-n valuri pică.
   În coliba sa, copila
   Plânge de te-apucă mila.
   Atâta că, la plecare,
   A primit o-ncurajare:
   „Peste-o lună sau mai bine
   Venim iarăşi pe la tine!”
   Şi-au plecat smucind de frâu,
   Trecând înspumatul râu.
   Chiar şi ochii domnului,
   Colo-n dosul muntelui,
   Pe furiş au lăcrimat,
   Iară el a spus deodat’:
   – De o săptămână-ntreagă
   Călina, copilă dragă,
   Ne-a făcut viaţa uşoară,
   Ne-a fost ca o surioară.
   Şi cum timpul curge iute
   Către stele nevăzute,
   Pe la început de vară,
   Într-o zi, mai înspre seară,
   Cam peste vreo două luni,
   Printre munţii cei străbuni,
   Colo-n Giumalău, pe plai,
   Apăru un mic alai.
   Sus Călina lung priveşte
   Şi în grabă se găteşte,
   Iar când se aşază-n prag
   Vede al Moldovei steag
   Dus cu cinste de-un arcaş.
   „Vai de mine, mira-m-aş
   Ca alaiul să nu fie
   Un alai de la domnie!”
   Când se-apropie, ce vede?
   Vede şi nu-i vine-a crede:
   Vânătorul cel bălan
   E însuşi Vodă-Ştefan!
   Iar în jur, zeci de curteni
   Şi mulţime de oşteni,
   Vreo sută de toţi să fie,
   Bistriţa cu bucurie
   O trec pe-armăsari focoşi,
   Toţi voinici şi toţi frumoşi.
   Ştefan-Vodă, ajuns pe mal,
   Sare-n iarbă de pe cal
   Şi arată cu o mână:
   – Haideţi, strigă, la fântână!
   Şi fac roată pe tăpşan
   Toţi oştenii lui Ştefan.
   Din colibă iese-o fată
   Tare mândru îmbrăcată,
   În catrinţă şi în ie
   Mirosind a iasomie.
   E Călina, iat-o, vine
   Domnului să i se-nchine.
   Bunul Ştefan o priveşte
   Cu blândeţe, şi-i vorbeşte:
   – Ţi-aminteşti, harnică fată,
   Ţi-am făgăduit o plată
   Pentru cum ne-ai omenit
   Când aici am poposit;
   Cum, aduşi de cântul tău,
   Sfătuiţi de Dumnezeu,
   Aici, în apus de soare,
   Ne-am oprit la vânătoare?
   – Da, răspunde ea sfioasă,
   Şi-l priveşte bucuroasă.
   – De aceea-ţi dăruiesc
   Şi îţi dau şi act domnesc,
   Plaiurile peste care
   Îţi laşi cântecul să zboare,
   Tu şi neamurile tale
   Fiţi stăpâni pe astă vale,
   Şi pe munţii cu izvoare,
   Şi codrii cu căprioare!
   Aşa-ncât, astă moşie
   V-o dau vouă pe vecie,
   Dar să vă-nchinaţi mereu
   Mulţumind lui Dumnezeu!
   El a vrut aşa să fie,
   Să scăpaţi de sărăcie.
   Anii au trecut încet
   Şi s-au adunat buchet,
   Iar aici, unde-a vânat
   Ştefan-Vodă, s-a-nălţat
   Sub pădurea de aluni
   Un sătuc de oameni buni,
   Toţi din neamul lui Călin,
   Uniţi, iată, de-un destin.
   Şi acest sătuc uitat,
   Pe coline răsfirat,
   Va purta numele lor,
   Cel al Călineştilor.

   ***********

   PIATRA LUI TOADER

   Bătrânul îşi făcu mâna streaşină la ochi şi privi spre soare.
   – E amiază, Toadere, spuse.
   Toader se sprijini în coasă, apoi duse şi el o mână la ochi.
   – Da, tată.
   Se aplecă şi, cu o mână de iarbă, şterse fierul coaselor.
   – Fiule, adu caii! Mâine-i duminică şi, parcă spuneai că mergi cu Ana la horă-n sat, spuse bătrânul.
   – Da, tată.
   – Atunci, hai să mergem! trebuie să te speli, să te găteşti.
   Toader se îndreptă spre caii ce păşteau la marginea pădurii.
   Bătrânul strânse lucrurile şi le băgă în traistă, apoi legă coasele. Îmbrăcă bundiţa peste cămaşa udă de sudoare. Auzi un chiot, apoi un ropot de copite. Se-ntoarse. Toader venea în galop peste iarba cosită. În spatele lui alerga celălalt cal. Descălecă dintr-o săritură.
   – Stai, tată, să te ajut!
   Făcu mâinile căuş, iar bătrânul, după ce îşi înfundă o opincă în palmele fiului său, se săltă icnind pe cal. Toader îi dădu traista şi coasele. Bătrânul şi le legă la spate de şaua calului.
   Toader se aplecă şi culese repede un bucheţel de flori pe care-l strecură în sân, apoi ridică de pe iarbă tolba cu săgeţi şi arcul.
   Dintr-un salt încălecă pe murgul său.
   – Gata, tată?
   – Da, băiete.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.