Legende populare românești: Țara Dornelor și miturile sale

Când eram mic citeam o mulțime de povești, basme și legende populare românești. Nu din obligație la școală (deși cunoștințele pe care le acumulam îmi prindeau bine la ora de română), ci din interes și fascinație. Ce poate fi mai frumos pentru mintea unui copil decât să-și imagineze lucruri care, oricât de fără sens par ele acum, pe atunci erau adevărate surse de minunăție? Fiind un om de-al locului, n-am putut să trec indiferent peste legendele Dornelor (da, sunt mai multe). Așa că am pus mâna pe carte (nu mai știu exact în care le-am găsit), pe o felie de pâine cu dulceață (tot timpul mâncam când citeam și citeam când mâncam) și m-am instalat în pat la bunică-mea.

Țara Dornelor nefiind de ici colea, are deci nu una, ci două legende. Evident, fiecare are mai multe versiuni, pentru că asta e frumusețea informațiilor transmise prin viu grai. Inutil să mai spun că legendele de mai jos acoperă toate localitățile dornene: Vatra Dornei, Dorna Arini, Șaru Dornei și Dorna Candreni.

Cea cu Ștefan cel Mare

Povestea zice că mai demult nu exista în depresiunea Dornelor decât o singură comună, numită Dorna Bucovineană, care cuprindea teritoriile care astăzi aparțin comunei Dorna Arini. Iar în înființarea acestei comune vaste un rol deosebit de important l-a jucat nimeni altul decât Ștefan Vodă.

În zilele în care Ștefan Vodă fugărea turcii din țărișoara noastră se zice că între Câmpulung și zona Dornei nu exista picior de om. Tot ce vedeai erau copaci și bălării în care hălășduiau nestingherite tot soiul de lighioane mai mult sau mai puțin agresive. Ei, dar la intrarea în zona Dornelor, pe locul unde azi se află Vatra Dornei, trăia un flăcău numit Gheorghiță, renumit pentru abilitățile lui de hoț și vânător. Uneori, cică, își combina cele două talente, în sensul că fura vânat de la alți vânători. Eh, povești.

Acest Gheorghiță se pare că era în același timp (pe lângă hoț și vânător iscusit) o gazdă foarte primitoare. Toți drumeții care făceau drumul de o zi din Câmpulung pe Valea Bistriței opreau și se hodineau la Gheorghiță, care-i omenea cu mâncare, băutură și călăuze. Se zice că niciodată nu fura de la oaspeții lui, dar parcă poți să ai încredere în legende?

Am uitat să vă mai zic de altă calitate a lui Gheorghiță, vitală pentru această poveste. Își dorea foarte mult să fie tată, iar cu prima nevastă n-a avut noroc. De aceea, cu acordul ei, Gheorghiță își mai luă o nevastă, care de data asta îi dărui nu mai puțin de 3 copii, pe numele lor Gheorghe, Ioniță și Grigore.

Dar ați ghicit! Gheorghiță al nost’ n-avea voie să aibă mai mult de o nevastă, regulă care s-a păstrat încă pe meleagurile bucovinene. Din păcate, ar spune unii. Nu eu.

Vajnicul și virilul dornean, prins cu mâța-n sac, a fost ridicat de autorități și dus la Suceava, să fie judecat la Cetatea de Scaun după gravitatea faptelor comise. Ajungând însă acolo, fu bine primit de toți cei cărora le dăduse el ospitalitate de-a lungul anilor, iar cei mai sus-puși dintre dânșii avură grijă nu numai să scape basma curată în ochii lui Ștefan Vodă, ci și să pară drept un mare binefăcător și om de bază al zonei Dornelor. Vodă, drept răsplată, îi făcu stăpân pe dealurile și pădurile din jur.

Cei trei moștenitori, după ce crescură mari, frumoși și deștepți, se împrăștiară în împrejurimi. Gheorghe, cel mai mare dintre frați, puse bazele satului Gheorghițeni de dincolo de râul Bistrița. Ioniță, cel mijlociu, întemeie satul Gura Negri, în timp ce Grigore (poreclit și cozan), pune prin urmașii săi bazele satului Cozănești.

Cea cu Dragoș Vodă

În rândul celor mai cunoscute legende populare românești se numără și una ceva mai scurtă legată de Țara Dornelor, care îl are ca protagonist pe nimeni altul decât Dragoș Vodă, cunoscut și sub numele de ”descălecătorul” Moldovei. Una dintre pasiunile principale ale lui Dragoș, se pare, era vânatul. Norocul lui că pe vremea aia aveai ce vâna prin pădurile Moldovei, spre deosebire de zilele noastre.

Ajuns așadar prin Țara Dornelor, Dragoș Vodă purcese la vânat de căprioare prin pădurile noastre. Înainte de asta însă, legenda ne învață că voievodul cunoscu o fată frumoasă foc, drăguță ca o zână din povești, pe numele său Dorina. Îndrăgostit până peste urechi, Dragoș Vodă plecă la vânătoare pe coclaurile dornene, lăsând-o pe Dorina în cătun, să-l aștepte cu pâine proaspătă din cuptor pe când se întorcea el cu vânat.

În păduri, Dragoș dădu peste o căprioară pe care a început s-o fugărească, trăgând mai multe săgeți fără succes spre dânsa. Căprioara însă, obosită, se opri pentru câteva secunde la un izvor să bea apă, adăpostită de un copac gros. Voievodul a profitat de moment, și-a încordat arcul și a tras.

Un țipăt omenesc de durere și căprioara fugind nestingherită în pădure a fost suficient cât Dragoș să-și dea seama că lovise altceva. Nu mică i-a fost durerea când lângă copac o găsi pe Dorina, ucisă de săgeata lui necruțătoare.

Mormântul Dorinei a fost făcut de Dragoș chiar în locul unde o ucisese, iar voievodul a botezat locul respectiv și apele din jur cu numele de Vatra Dorinei. S-ar putea să o cunoști mai bine azi după denumirea de Vatra Dornei.

Nu e de mirare că Dorina a rămas până în zilele noastre un nume des întâlnit la fetele frumoase din Țara Dornelor.